Evocari comentarii critice

14 decembrie 2022

Volume publicate:

Poeme, București, ESPLA, 1957; Pietre kilometrice, București, Editura pentru Literatură, 1963; Miracole,București, Editura pentru Litera-tură,1966; Alte poeme,București, Editura pentru Literatură, 1968;Arheologie blândă,București, Editura pentru Literatură, 1968; Melancolii inocente; București, Editura pentru Literatură, 1969; Orologiul, volum selectiv, București, Editura Eminescu, 1970; O casetă cu șerpi, București, Cartea Românească, 1970; Bunica se așează în fotoliu,București, Editura Eminescu, 1971; Sufletul obiectelor, București, Editura Eminescu, 1972; Trecătorul de demult, București, Editura Eminescu, 1975; Iepuri și anotimpuri,București,Editura Eminescu, 1976; O nuntă de cenușă, București, Editura Eminescu, 1977; Un potop de simpatii, București, Cartea Românească, 1978; Copleșit de glorie, București, Cartea Românească, 1980; Prognoză meteorologică, București, Cartea Românească, 1981; Întrebare retorică, Cluj, Editura Dacia, 1983; Numai dulceața porumbelor, București, Cartea Românească, 1985; Suvenir,colecția Cele mai frumoase poezii, București, Editura Albatros, 1986; Tango și alte poeme, București, Editura Albatros, 1990; Piața Tien-An-Men II, București, Editura Albatros, 1991; Visul vine pescara de serviciu,București, Cartea Românească, 1992; Manevrele detoamnă, București, Editura Eminescu, 1996; Marea pururi marea,București, Editura Vinea, 1996; Uitat printre lucruri uitate,București, Editura Minerva, 1997, colecția Biblioteca pentru toți,prefață, Cornel Ungureanu; La scufundarea vasului Titanic,București, Editura Eminescu, 1999; Șambelan la curtea coniacului,Timișoara, Editura Helicon, 1999, ediție liliput cu portrete de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu, Florin Pucă; Insomniile bătrânului,București, Editura Cartea Românească, 2000; Vizita maestrului de vânătoare,București, Editura Vinea, 2002; Veșnic absentă veșnic prezentă,Timișoara, Editura Marineasa, 2002; Carnavalul prenocturn,București, Editura Cartea Românească, 2004; Pipa lui Magritte,Timișoara, Editura Brumar, 2004.

Volumele de memorialistică și publicistică: Amintirile unui fost corector,București, Cartea Româ-nească, 1982; Caligrafii și culori,București, Cartea Românească, 1984; Viața mea la țară,București, Editura Cartea Românească, 1988; Însem-nările cultivatorului de mărar,București,Editura Cartea Românească, 1998;

Antologii realizate de Petre Stoica: Efigiile naturii, Coautor Mircea Tomuș, București, Cartea Românească, 1971; Orașul furnicar, București, Cartea Românească, 1982; Fluturi, păsări, cai, București, Cartea Românească, 1983.

Traduceri ale volumelor lui Petre Stoica: Kutja za zmijma/ O cutie cu șerpi, traducere de Adam Puslojic (Krușevaț, Editura Bagdala, 1971), Und nirgends ein Schiff aus Attika, traducere Oskar Pastior, Berlinul de Vest, L.C.B. Edizion, 1977. Traduceri ale versurilor lui Petre Stoica au mai apărut în publicații periodice din: Franța, Austria, Spania, S.U.A., Canada, Grecia, Suedia, Peru, Argentina etc.

Traducere din lirica universală: Georg Trakl. 59 poeme, București, Editura pentru Literatură Universală, 1967; Poezia germană modernă,București, Editura pentru Literatură Universală, 1967; Poezia nordică, București, Editura Albatros, 1968; Poezia austriacă modernă, coautor Maria Banuș, București, Editura pentru Literatură Universală, 1970; Poeți ai expresionismului,București, Editura Albatros, 1971; Ernst Toller, Yvan Goll, Noul Orfeu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1972; Georg Trakl, Ruh und Schweigen, București, Editura Albatros, 1972; Johannes Bobrowski, Poeme, București, Editura Albatros, 1974; Ernst Stadler, Cuvântare solemnă,București, Editura Univers, 1975; Cântece africane, București, Editura Univers, 1975; Roza vânturilor, București, Editura Univers, 1977; Nikolaus Berwanger, Trăiesc printre rânduri, București, Cartea Românească, 1981; Georg Trakl, Tânguirea mierlei, Timișoara, Editura Facla, 1981; Georg Trakl, Sebastian im Traum/ Sebastian în vis,București, Editura Vinea, 1998; Georg Trakl, Metamorfoza răului,București, Editura Univers, 2000. Prezent în antologiile: Poezia română contemporană,București, EPL, 1964; Din lirica mării,București, EPL, 1964; Cântecul iubirii, București, EPL, 1966; Épitö Amfion,Bukarest, Irodalmi könyv-kiadó, 1967; Cartea țării,București, Editura Minerva, 1972; O, mamă, dulce mamă…, Timișoara, Editura Facla, 1973; Romanian poets of our times,Bucharest, Univers Publishing House, 1974; Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,Timișoara, Editura Facla, 1978; Földi üzenet,Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1979; Zeitgenössische Dichter aus Rumänien,București, Editura Cartea Românească, 1981; Arta poetică,antologie de lirică românească, București, Editura Minerva, 1983; Poezia artelor frumoase,București, Editura Minerva, 1989; Rumänische Dichter,Bukarest, Verlag Romanian Press, 1998; Antologia poeziei românești culte. De la Dosoftei până în 1993, București, Editura Teora, 1998.

Comentarii critice, evocări

Cornel Ungureanu

E greu să nu începem analiza lui Petre Stoica fără a lega poezia sa „retro” de constantele literaturii Europei Centrale. Nu numai prin traducerile sale din poezia austriacă, nu numai prin relația, cvasi intimă, cu Trakl, el este un scriitor al unei zone de contact etnic, configurate de „marginile Europei Centrale”. Provincia e mai conservatoare decât centrul; Biedermeierul secolului al XIX-lea austriac îşi întinde efigiile, până către anii treizeci, în Bucovina şi Banat. Resemnarea politică, delectarea estetică, pioşenia, aparţineau unui stil, adesea numit, rareori înţeles ca un stil, care SUPRAVIEŢUIEŞTE. Decorativismul începutului de secol poate fi altă constantă ce se cere aici.
Petre Stoica e un poet al marginilor, al „periferiei”, în măsura în care încearcă a descoperi aici Centrul lumii. El s-a despărţit nu numai de un sat, el s-a despărţit de un spaţiu care configura un tip de valori (…)
Intrarea în glorie a poetului în literatură contemporană n-a fost legată numai de grupul STEAUA. Poezia lui Petre Stoica devine model atunci când literatura română se leapădă de gravitatea înţepenită a regulilor oficiale. Când poetul poate să aibă umor, ironie, când îşi permite să se joace. Când devine om liber. Poet ironic, autoironic, suav, poet al lumilor abandonate, Petre Stoica devine unul dintre maeştrii poeţilor provinciei. Poezia lui Emil Brumaru sau Ovidiu Genaru (ca să dau doar două exemple) sunt prizate la dreapta valoare, fiindcă critica „îşi făcuse mâna” pe literatura lui Petre Stoica.
Fiindcă trebuie să spun, Petre Stoica a fost unul dintre poeţii iubiţi de critică, a fost unul dintre poeţii citiţi şi comentaţi cu înţelegere şi iubire. Dacă exceptăm primele momente ale întâmpinării, în anii dominaţi de energiile rele ale proletcultismului, Petre Stoica a fost considerat la dreapta lui valoare: ca unul dintre profesioniştii de primă linie ai literaturii noastre.

Șerban Foarță

Pentru că scrisesem o recenzie laudativă, ba chiar entuziastă, despre o carte a lui Petre Stoica, acesta, în vizită, la Timişoara, ţinuse mult să ne cunoaştem. Venise cu Florian Potra (a cărui baştină era timisoareana) şi cu azi, uitatul, Benedict Ganescu, grafician de marcă, umorul căruia era irezistibil, — tus-trei în prestigiosul TEAM AL „SECOLULUI XX”

Fuseseră cazaţi la CINA, hotelul din buricul urbei, ce, la parter, avea un restaurant, select, cândva, cam ancrasat acum, când ne dădusem RENDEZ-VOUS acolo.
Lumina,-n primul an-lumină al epocii de aur, era chioară. Nu chiar ca mai apoi, dar orișicâtuși. Era, oricum, filtrată ca printr-un cenuşiu zăbranic, al cărui rol părea a fi de CACHE-MISÈRE.
Semiobscurei noastre mese i s-a alăturat maestrul A. Demian, grafician, pe vremuri, al „Gândirii”, un domn din cap până-n picioare. Fusese prieten cu Adrian Maniu şi un desăvârşit CAUSEUR, ne-a depănat un caier de aduceri aminte şi un ghem de ancdote.
Petre Stoica mi-a propus să-i spun „Petrică”; şi Petrică a rămas până acum, — când nu mai este.
A insistat, apoi, să stau la el, când pun picioru-n Bucureşti. la el sau, mai curând, la EI, alias Petrică şi Ileana, — „dual”, aşa-zicând, fiind şi eu, că noncelibatar ce mă găseam.
Am hotărât să-l vizităm la Bucureşti, Maria/Mia făcând slalom printre diverse „vechituri” (se purtau antichităţile şi KITSCH-ul), în scopul achiziţionării unor cadouri pe potrivă. Unul era un ornic Jugendstil, de perete, cu cadran pătrat şi alb, limbile-i mobile încă (graţie Miei, care l-a dus la reparat) fiind delicate ca o broderie)
Un dar (din dar!), în fine, va fi un disc de gramofon, cu vocea marelui Caruso, de pe la ‘908, Columbia, cu şănţuleţe pe, numai, o parte, — ca, într-un fel, paradoxală carte a lui Borges, a cărei pagină de mijloc n-are verso! Era un unicat, ţineam la el; i l-am făcut, nu fără o strângere de inima, plocon. Recunosc şi-mi pun cenuşă-n cap.
Am mai locuit, apoi, la ei, cu Mia sau de unul singur, încă de trei sau patru ori.
Apartamentul lor din Balta Albă (ticsit de tomuri rare, pictură modernistă şi poterie populară de cea mai bună calitate, plus ustensile — era moda retro — de-un indicibil şarm al vetusteţii) i se părea unuia ca mine, vocaţia căruia-i de sedentar, la capătul lumii sau pe-aproape…
Petrică dormea mult şi zdravăn. Culcandu-ne în zorii zilei, trezindu-ne pe la amiază (eu mai devreme, totdeauna), mai tăifăsuiam 3-4 ceasuri; pe urmă, cu troleul, haida-haida, la Casa Scriitorilor în care fiinţa redacţia „Secolului XX” (pe scurtătură: „Secolul”) şi…Madam Candrea.
I-am cunoscut, prin el, acolo, mai mult sau mai puţin, pe Petre Ţuţea (ne-, încă, — după Ivasiuc — „despuscariat”!), pe Petre Pandrea, pe N. Carandino, pe mateinul domn Tascu Gheorghiu, ca şi pe alţii, foarte mulţi.
Numai Nichita mi-a rămas inabordabil, gazda mea fiind EN FROID cu el. — ATUNCI, tocmai ATUNCI!
Întrevederile, apoi, ni s-au rărit. Eu veneam din an în paşti în capitală; Petrică,-n Timişoara, avea, acum, alţi prieteni.
Nu pot, oricum, uita o vizită la noi, prelungită până după miezul nopţii: Max Demeter Peyfuss cu adorabila lui Sylvia, Nichita (cu care am improvizat, la patru mâini, un — vorba lui — „transfer de sentimente cu gândul la Bacovia”; Petrică, apoi, în mare vervă, pe Mihai Viteazul, bulevardul, dându-se peste cap, viteaz, de vreo trei ori, de-a lungul liniei albe de marcaj, — inspirându-i lui Nichita o sintagma, memorabilă, „omul ca roată”, s.a.m.d.
Anii trecând, după aceea, „mereu mai greu şi mai brutal” nu prea mai am nimic de povestit.
Şi, totuşi, o „osebită anegdota”, din, însă, vremurile bune, în sensul că eram mai tineri, mult mai tineri, şi mai crai. Petrică avea o muză blondă, cu ochi albaştri: o săsoaică. O aştepta, cu mine, la Nestor, la o masă; când, ea făcându-şi apariţia, mă prezintă: „Şerban Foarţă, exegetul meu!” — Nu ştiu nici azi de ce nu… sexeget?!
Apoi, cum am mai spus-o, ne-a fost „mereu mai greu”; iar anii, ei, „trecut-au ca nouri lungi pe şesuri”. Chiar pe… şest!
Petrică s-a mutat la ţară.
M-am bucurat să-l văd, în ’90, pe baricada justă, pe Petrică; apoi, într-un târziu, la câţiva paşi, într-o Jimbolie nemaipatrulată, — sufletul căreia, o vreme, avea să fie Petre Stoica.
Cu ocaziunea inauguratiunei cafenelei literare „Apunake”, am improvizat un mic omagiu, în chipul unui text… apunakian:

Am depus smaragdul mării la o bancă din Zambezi
Udă, când te-aşezi pe dânsa, de zăpezile d’antan
(Urinatul este, însă, interzis la ceasu-amiezii
Când, în loc de geamandură, foloseşti un geamantan).

Orice zahăr tos devine, în amestec cu acela
Vanilat, un fel de mahăr enervant de vanitos,
Caruia maică-să îi spune zilnic: „De eşti tu acela
Nu-ţi sunt mumă eu; băiete, du-te-n trestie, sănătos!”
Zahărul o cam sfecleşte, — iar în birt, amicul Mache
Are-o veche-njurătură, „Glastnostul şi Perestroika!”

În concluzie: la Jimbolia se deschide Apunake,
Care stă pe două pietre: una-i Petre, alta-i Stoica.

Dacă Petrică află-se, acum, pe partea invizibilă a Lunii, cred că nimic nu-i poate sta în cale să asculte şi să chiar audă ce cântă placa amintită, acupunctata pe reversu-i neted!

Nicolae Prelipceanu

Într-una din serile trecute am căutat şi am găsit, pe raftul cu volumele prietenilor celor mai apropiaţi, seria cărţilor lui Petre Stoica. Am să-i spun, de aici înainte, cum îi spuneam şi până atunci, în dimineaţa de 19 martie, Petre.

Petre a fost un bărbat fermecător şi un poet de acelaşi calibru. Raftul lui, sau, mă rog, partea lui de raft, mi-a readus în faţa ochilor chipul său înrămat în tradiţionala barbă, „populara” îmi vine să-i zic, aşa cum, şarjând discret, spunea el despre vodca pe care, nu o dată, mai ales în anii dinainte de revoluţie, o beam împreună. Poeţii de atunci cam beau. Şi prozatorii de atunci cam beau. Limitele ţarcului care-i cuprindea erau atât de evidente, încât vodca sau vinul rămâneau unele dintre puţinele evadări. Pentru Petre, dar nu numai pentru el, şi femeile. Neapărat iubite. Fugea de acasă, mi se părea mie atunci, destul de des. Poate că exagerez. Nici n-o făcea atât de des, dar o făcea, continuând să-şi iubească soţia, în timp ce, de pildă, amorul pentru Ioana Creţulescu, un critic literar de mult plecat, îi trezea accese de disperare. Retras la Bulbucata, nici nu era chiar atât de singur pe cât a fost în ultimii ani, la Jimbolia. Dar aici, deja, depăşise faza, trecuse de aprinderea sângelui şi a sufletului, mai păstra, pură, pasiunea pentru colecţiile lui, de cărţi rare, de ziare şi reviste rare, de timbre, de alte obiecte vechi. Într-un rând, îmi amintesc destul de clar, cineva, într-un autocar cu scriitori, un congener, poate D. R. Popescu, a spus glumeţ, Petre a mai găsit nişte obiecte vechi, de-ale bunicii, prin pod, pentru noul volum. Nu acestea vor fi fost cuvintele, dar acesta era sensul frazei. Şi Petre, într-adevăr, avea o adevărată pasiune pentru obiectele uitate, mobilierul acela bănăţean din anii copilăriei sale, pentru gazetele bănăţene îngălbenite, pentru ceasurile cu cuc de altădată. Trăia, totuşi, intens, într-un prezent literar şi artistic şi abia după revoluţie s-a deşteptat în el pasiunea pentru politică. Nu să o facă, nu, Doamne fereşte, ci să o comenteze. Îmi mai aduc aminte, ca prin vis, cum tănănăiam amândoi pe axa centrală a Bucureştiului, în căutare de mici sau mari manifestaţii, în ultimele zile ale lui decembrie 1989 şi în primele zile ale lui ianuarie 1990, şi cum ne-am dus amândoi, prin mijlocul Căii Victoriei, căci plecasem – nu-i aşa? – de la Casa Scriitorilor („în gura cititorilor” ar adăuga Nina Cassian) spre Piaţa Victoriei, în acea zi memorabilă de 12 ianuarie, când s-au suit pe tanc, alternativ şi, dacă nu mă înşel, o clipă şi împreună dar de semn contrar, domnii Iliescu şi Mazilu. Asta era atunci când dl Iliescu a scos pentru câteva ore în afara legii Partidul Comunist Român. Când cineva, un glas de femeie, i-a strigat „Ce aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule Iliescu?”, stabilind un test (sau barem?) care s-a perpetuat mult timp. Era o aiureală care ne-a dat fiori, aici se întâmplă ceva necurat, cred că a spus el, sau poate am spus eu, văzând şi sticlele goale pe jumătate îngropate în zăpada frământată de picioarele manifestanţilor plecaţi deja, când se lăsa întunericul. Piaţa Universităţii i-a prilejuit scrierea unui volum intitulat „Piaţa Tien-An-Men doi”, despre care nu ştiu dacă s-a prea scris atunci. Şi nici mai târziu. Căci, după ce fusese declarat poet mare, Petre a început să fie lăsat acolo, în empireul poeţilor mari, iar criticii se ocupau de alţii. Oricum, el, care se însufleţea, pozitiv sau negativ, pentru una sau pentru alta, nu era foarte atins de cronicile literare, în orice caz nu atât cât l-au enervat comportamentele iresponsabile ale clasei politice de la noi.

Petre Stoica a fost, cred, unul dintre puţinii poeţi români pe care i-am descoperit singur, pe vremea când nici nu prea avea cine să-mi atragă atenţia asupra poeziei sale, deoarece canonul, dacă exista unul, era „ailleurs”. Îmi amintesc şi o să ţin minte toată viaţa, fireşte până la Alzheimerul final, întâlnirea mea cu primele sale două cărţi, la Costineşti, în 1963, vara, în bilbioteca clubului de lângă terasa care, mi se pare, mai exista încă acum câţiva ani. Tocmai se deschisese, în buza plajei, un fel de băruleţ de sticlă, foarte cochet şi foarte modern pentru acele vremuri, dar eu îl admiram mai mult pe dinafară, căci, vilegiaturist sărman, student cu pixul (ca să parafrazez, pe departe, „Balada morţii” a lui Topârceanu), nu prea-mi permiteau finanţele să intru. Pentru că, la băruleţul de pe plajă, care a dispărut, între timp, demult, intrarea te cam costa, pe când poezie puteai să citeşti câtă vrei, pe gratis. Dar nu numai de aceea m-am oprit la „Pietrele kilometrice” ale lui Petre Stoica şi la volumul său de „Poeme”, ci pentru că am simţit deodată un glas neobişnuit. Căci nu ştiam încă, atunci, mai nimic despre luptele pentru a câştiga dreptul la „poezia de notaţie”, pe care le dusese şi el, împreună cu prietenii săi de la „Steaua” clujeană a lui A. E. Baconsky. Cum l-am căutat împreună, 14 ani mai târziu, când deja eram un vechi prieten al lui Petre, pe Baconsky la Institutul „Mina Minovici”, încă neatins de laba lui Ceauşescu, nu vă mai spun… Pe masa mea, alături, acum, în momentul scrierii, îi văd chipul de fermier american, arătând cu mâna dreaptă spre ceva numai de el ştiut. E coperta patru a volumului său „Prognoză meteorologică”, care are tipărit şi preţul
de-atunci, din 1981, Lei 8,75. Şi iată ce ne jură Petre, la pagina 33 a acestei minunate cărţi: „Vă jur poştalioanele au existat/aveau până şi patru roţi poştalioanele/goneau prin livezi cu măslini/apele curgeau firesc peştii cântau/era pe vremea marilor ţîcniţi/şi a cărturarilor speriaţi de glorie/acum avem dezarmare” („Vă jur”). Şi iată şi o poezie „subversivă”, care i-a scăpat cenzurii: „Noaptea măturătorii/adună hârtiile cu ode închinate/dezarmării progresului şi fericirii universale/dimineaţa la focul hârtiilor/măturătorii îşi încălzesc mîinile îngheţate” („Noaptea şi dimineaţa”). Această carte conţine, de altfel, şi trei poeme intitulate „Epocă de aur” (I, II şi III), dar şi acel vers extraordinar, despre care se plânge undeva, într-unul din ultimele interviuri care i s-au luat, cred, că nu a fost reţinut de nimeni, deşi este, adaug eu, într-adevăr teribil: „O furnică traversând nepăsătoare/tăişul securii”. Şi nu e vorba de un simplu vers abil, căci poemul (e un poem) se intitulează…„Poemul”. El, poemul, este furmica traversând nepăsătoare tăişul securii. Eu ştiu dacă nu cumva furnica s-a tăiat în tăişul securii, iar Petre a plecat ca să nu vadă asta, să nu afle că a trecut, încă aici fiind, în altă lume, al cărei grobianism, a cărei mârlănie o detesta din tot sufletul,
mi-a spus asta şi ultima oară când l-am vizitat la Jimbolia, la Fundaţia sa faimoasă şi la Muzeul Presei, încă destul de puţin cunoscut, deşi uimitor, uimitor, vă asigur, nu pentru Jimbolia, ci aşa, în general? M-am oprit la „Prognoză meteorologică”. Dar aş fi vrut să vă mai citesc şi din „O casetă cu şerpi”, despre care vorbea atât de des, acum câteva zeci de ani. Şi din „Copleşit de glorie”, şi din „Un potop de simpatii”, şi din „Arheologie blândă” şi din „Şambelan la curtea coniacului”, şi din „Insomniile bătrânului” (încă dinainte de a împlini 50 de ani îşi termina mai toate dedicaţiile către mine, şi apoi şi cele către Denisa, cu „de la bătrânul prieten” care îmi/ne era. Dar asta, poate, altădată, altădată. Căci raftul lui Petre este inepuizabil şi nu-mi vine deloc să-l pun la loc în bilbiotecă, păstrându-l, aici, alături de laptop, la îndemână, ca şi cum aş avea privirea poetului, scrutătoare, a lui, cel care spre sfârşit, era descurajat tocmai de faptul că nu mai putea citit decât cu lupa şi, finalmente, nici aşa. Citesc doar pe cotoarele acelor cărţi fragile, „O nuntă de cenuşă”, „Iepuri şi anotimpuri”, „Bunica se aşează în fotoliu” şi apoi „Carnaval prenocturn” şi „Viaţa mea la ţară” şi „Însemnările cultivatorului de mărar” şi o poezie aparte, subtilă, răzbate chiar şi din paginile sale de proză, din toată această operă scrisă cu încredere în poezie şi în viaţa sa dedicată ei.

Aurel Dumitrașcu

Mult iubite domnule Stoica,

Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a lui Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!

Prețuirea și dragostea mea, mereu!

Aurel Dumitrașcu

Borca, 11 februarie 1985

Liviu Capșa

Ce legătură ar putea fi între contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fevre d’Ormesson, mai pe scurt scriitorul Jean d’Ormesson, membru al Academiei Franceze și premiat al acesteia – pentru romanul La Gloire de l’Empire – și poetul român Petre Stoica, cultivatorul de mărar și crescătorul de iepuri, „copleșit de gloria” de cetățean al Bulbucatei? Cum pot sta alături un aristocrat care s-a bucurat de cele mai înalte onoruri ale culturii franceze, și nu numai, și boemul care spera, prin opera sa, să aducă „periferia Europei Centrale” spre „Centrul lumii”?

Răspunsul este simplu și complicat, deopotrivă: amândoi au încercat, prin creație, să dezlege „firul labirintului”, care este și firul vieții: de unde venim, unde mergem și ce facem noi pe acest pământ pentru ca-n urma noastră să nu rămână doar „deșerturi, oceane de uitare”.

Amândoi au iubit viața și au fost bucuroși să o mărturisească, Jean d’ Ormesson prin romane, Petre Stoica, prin poezii, dar și unul, și altul au fost de acord că realitatea este vis, că visul leagă lumea de acum de lumea de ieri. De aici și obsesivele lor reîntoarceri în timp, printr-o „arheologie blândă”, culturală, în primul rând, la Jean d’Ormesson, nostalgică, precum „sufletul obiectelor” uitate, la Petre Stoica. O perspectivă temporală total diferită, dar atât de asemănătoare prin forța creației adevărate.

La scriitorul francez „visul bătrânului” este, de fapt, visul lui Dumnezeu, în care enigmele și certitudinile universului mișcă planetele, întunecă și luminează infinitul. O adevărată „birocrație celestă” care pune față în față viața trăită cu absolutul. Prin „insomniile bătrânului”, Petre Stoica recuperează universul idilic al personajelor și obiectelor uitate și demodate, al căror spirit trăiește încă sub stratul de praf peste care cade tihna versului. Prin „caligrafie și culoare”, poetul ne aduce în față fie o vietate cu oase de aer, fie o ultimă zeiță, dar și un timp în care se mai dansează „tangoul de vară” și „valsul amurgului”, până când, ivit dintre nori, „nasturele de os gălbui al lunii” anunță „sfârșitul de sărbătoare”.

Repovestind lumea, Jean d’Ormesson deșiră din „firul labirintului” momentele istoriei, parcurgând temele războiului, călătoriei, dragostei, prieteniei și curajului, așa cum se văd ele în Biblie, în Iliada și Odiseea, în Mahabharata și Ramayana, în Vedele și Upanișadele, în Cartea egipteană a morților și Epopeea lui Ghilgameș, ne poartă prin lumea lui Eschil și Euripide, Dante și Ronsard, Tasso și Cervantes, Shakespeare și Goethe, Chateaubriand și Giraudoux, ca să concluzioneze că, până la urmă, ciudată, inepuizabilă și neverosimilă, „lumea este un roman”.

Dar lumea este și poezie, iar Petre Stoica
ne-o așează în față așa cum este ea, luminoasă și crepusculară, „regală și clovnescă”, așa cum o vede Cornel Ungureanu în comentariul său, cu dulceață de porumbe, carnaval cu husari, bunici fabuloase și domnișoare bătrâne.

Ordinea universului pe care o invocă scriitorul francez rezonează la poetul român cu ordinea lucrurilor mărunte care ne definesc, la altă scară, viața. La amândoi răzbate o pecete a tainei care nu e numai a infinitului galactic, ci și a omului în trecerea sa către moarte.

Sunt doi autori care, în infinitul rece sau în căldura amintirilor, se caută pe ei, rătăciți printre stele sau „uitați – ei înșiși – printre lucruri uitate”. Fiind francez, d’ Ormesson are, după o formulare a lui Răzvan Voncu, „un mod foarte actual de-a fi inactual”. Este Petre Stoica altfel în peregrinările sale prin amintiri?

De la amândoi avem o „lume scrisă”, în maniera în care ne-o explică Martin Puchner în cartea sa, aici aparent disjunctă, dar, în fond, aceeași, despre „viața plină de întâmplări, miracole, răbdare și frumusețe”, despre pofta de a trăi.

Perspectiva scriitorului francez este uriașă. Precum la Cărtărescu, visul său este realitatea; el umblă prin secole și teritorii, prin culturi și mituri, înainte și după Christos, din Orient în Occident, de la un continent la altul, de pe pământ până în străfundul galaxiilor. Uriașa lui cultură refuză adesea imaginarul ca întrebările să pornească de la concret : teoriile fizicii, Mecanica celestă, Zidul lui Planck, Originea speciilor, Critica rațiunii pure. Personajele sale sunt Newton și Darwin, Copernic și Galilei, Laplace și Freud, Einstein și Howking. Evocă pentru a pune întrebări: „Ce facem noi aici?, De ce există ceva în loc de nimic”? Și totuși, dincolo de marginile spațiului și timpului se întinde „regatul speranței și al credinței”. Când este personaj, prin amintirile sale, d’Ormesson ne aduce pe pământ: înotăm cu el în Mediterana, privim apusuri și răsărituri de soare, visăm pe țărmuri de mări și oceane, ne plimbăm prin lume „ cu mâinile în buzunare și nasul în vânt”, șoptindu-ne: „e frumoasă lumea!”.

Cu Petre Stoica rămânem „acasă”, insomnia sa este domestică, uneori elegiacă, alteori pamfletară, generoasă, ea îi dă „sfaturi metafizice”, îl învață „arta de-a îmbătrâni”, îi trimite „mesaje de îmbărbătare”. Itinerariile lui sunt prin uitate file de cronici, ridică faptul divers și știrea banală la înălțimea metaforei, plimbă îngeri mărunței prin noblețea singurătății, duc credința și dreptatea „până la sfârșitul sfârșitului”. Un „vameș la granița dintre somn și nimic”, un cronicar neînfrânt de ani și de boală, „șlefuind diamantul bătrâneții”.

Doi mari scriitori pentru care cuvântul înseamnă tot: „forma, culoarea și muzica lumii”.

Aurel Dumitrașcu**

Marcel Tolcea

Cine oare mai credea/spera că vom putea citi un volum inedit de Petre Stoica?

Cu siguranță, nimeni!

Și totuși, cartea de față, cuprinzând 11 adnotări lirice la tapiseriile artistei plastice Șerbana Drăgoescu, este o apariție inedită și, fără îndoială, neașteptată, surprinzătoare.

Neașteptată, fiindcă Petre Stoica a fost unul dintre cei mai laborioși poeți ai literaturii române, publicând — cu o regularitate de orologiu suav —, câte un volum nou cel puțin o dată la trei ani. Asta, numai între 1966 și 1985. Ceea ce a însemnat, alături de volumele antologice, peste 40 de volume!

Surprinzătoare, mai întâi, prin caracterul ei de circumstanță, ceea ce, la un poet ireverențios cu poncifele, iconoclast, demitizant, e aproape de neimaginat. Și totuși, e o poezie circumstanțială în sensul goethean al cuvântului, căci Goethe credea că poezia de circumstanță, legată de un eveniment din imediat, aparent fără miză, înrădăcinează poezía în contemporaneitate. Surprinzătoare, apoi, prin tonul elegiac, profund, prin neliniștea și cutremurarea în fața trecerii timpului, prefigurând, prin tonalitatea solemnă, singularul său volum din 1977, O nuntă de cenușă, scris, în contrast cu celelalte volume ale sale, într-un registru complet diferit.

Asemenea oricărei surprize, și cartea de față de față are o istorie ce pune în evidență deplina adecvare cu tema textelor poetice: dacă ele, textele, abordează în cheie lirică tema unor covoare ale artistei Șerbana Drăgoescu, firul destinului ce a condus la descoperirea, editarea și apariția acestui volum este încă și mai tulburător.

Așadar, întâlnirea cu protagonista poemelor.

Pe la mijlocul lui 2009, Doamna Profesor Alexandra Titu mi-a propus o lansare de carte aparte la Muzeul de Artă din Timișoara: un pictor român născut la Paris, cu studii la celebra școală Julian, redutabil problemist în șah. Cartea, jumătate în franceză, jumătate în română, îi aparținea lui Radu Drăgoescu, un nume despre care nu auzisem. Familiar însă îmi era numele fiicei autorului, Doamna Șerbana Drăgoescu, cu care am stabilit o întâlnire pentru a stabili detaliile de rigoare.
Înainte de plecare, Doamna Drăgoescu m-a întrebat cine e bărbatul ale cărui fotografii se derulau pe monitorul computerului meu. I-am răspuns ca și cum le-aș fi făcut cunoștință: Petre Stoica. Apoi am adăugat: „A plecat anul ăsta, în 21 martie”, A tresărit, s-a reașezat și, vizibil tulburată, mi-a spus că l-a cunoscut cu mulți ani în urmă, că încă nu știe dacă l-a iertat, și că el, Petre, i-a dedicat un ciclu de poeme. De mult!

Mi-a promis că îmi va trimite originalul. Așa a fost. Mi-a adăugat un CD cu o înregistrare de la un vernisaj la Muzeul de Artă al României din ianuarie 1981, când expoziția sa, Spirale, a fost vernisată de Ioan Grigorescu, Radu Ionescu și Gaston Cosma, iar Ovidiu Iuliu Moldovan a recitat chiar poeziile scrise, în 1975, de către Petre Stoica pentru tapiseriile Șerbanei.

Întâlnirea noastră a fost acum patru ani și, de atunci, lucrurile au intrat pe un făgaș mai precis.

Fundația Pax 21 a instituit Premiul Petre Stoica decernat, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, anual, unei personalități culturale de prestigiu. Prima ediție a consemnat numele lui Șerban Foarță, ediția a doua l-a omagiat pe Dorin Tudoran, iar anul acesta va fi sărbătorit profesorul universitar, criticul și poetul clujean Ion Pop.

Dar șirul coincidențelor din trama și urzeala tapiseriei subtile nu s-a sfârșit atunci, când Doamna Șerbana Drăgoescu l-a redescoperit, în efigia imaginii, pe Poetul despre care nu mai știa aproape nimic. În vara aceasta, când l-am sunat pe Radu Stoica — fiul lui Petre Stoica — pentru a-i cere permisiunea editării unui volum inedit, i-am vorbit și despre destinatara poemelor. Nu o cunoscuse! Vorbeam cu el pentru prima oară despre volumul inedit, despre ce conține și, amândoi, ne bucuram că va fi o surpriză!

A doua zi, Radu m-a sunat pentru a-mi spune doar atât:

„Șerbana Drăgoescu a murit ieri seară! Chiar în ziua în care am vorbit despre tata, despre carte și ea !”