Breban Stoica

La descălecatul lui Breban în capitală, cei mai buni prieteni au fost Nichita Stănescu şi subsemnatul. Nichita Stănescu pentru că era Nichita şi eu pentru că eram bănăţean, ca şi el – pe vremea aceea nu spunea că e şi pe jumătate maramureşean. În sfârşit, mama lui era din Lugoj. Breban era pe atunci generos, simplu, ascultător, săritor la nevoie. Nichita imediat a coborât de la etajul 6 unde locuiam într-un coteţ, unde trăiam ca vai de capul nostru, şi s-a mutat la Breban. El locuia vis-à-vis de Lemaître pe strada Nerva Traian. Deci coboram şi eu vis-à-vis de Teatrul Municipal, o luam frumuşel pe cheiul Dâmboviţei şi ajungeam la destinaţie, de câte ori aveam timp dimineaţa. Seara eram cu toţii la Breban! Grigore Hagiu – de nelipsit, Matei Călinescu, Modest Morariu, Cezar Baltag şi aşa mai departe. Cel mai nesuferit pentru Breban erau Matei Călinescu, Modest Morariu şi Mircea Ivănescu. Le spunea esteţii, ei erau esteţii… în batjocură spunea, pentru că ei dădeau lecţii de literatură… Breban asculta şi învăţa. Acuma când citesc interviurile lui, aflu că el ne dădea nouă lecţii. În sfârşit, aşa o fi.

De mine era foarte mândru fiindcă eram singurul tânăr din cercul acesta, care a publicat ceva. O carte, cum să spun,  eşuată. O lua de pe dulap şi spunea „vedeţi… el e scriitor, noi nu suntem scriitori”.

La un moment dat, când Nichita a devenit Nichita, avea în sfârşit un nume, Matei Călinescu – un nume –, cei doi au intrat în biroul Uniunii. Ei, aici era lovitura cea mare! Să fii în biroul Uniunii cu Zaharia Stancu, cu Marin Preda… Aici se făcea politica mare a literaturii româneşti. Şi sigur că a fost atras în cerc şi Matei Călinescu. Pe-atunci, eu mă duceam foarte des în Germania, mulţumită preocupărilor mele pentru literatura germană. Pe vremea aceea se publica puţin din literatura germană şi nu noutăţi. Nu vreau să mă laud, dar eu am introdus cam tot ce era modern, la zi, ca să spun aşa, de prin secolul XX, publicând prin reviste. Şi nemţii au apreciat gestul ăsta al meu. Într-o zi, o doamnă de la schimburile culturale din Germania îmi spune: „Domnul Stoica, ce scriitori români mai sunt care cunosc limba germană? I-aş invita în Germania.” Şi eu imediat am sărit: Nicolae Breban, care nu ştia nemţeşte, el ştia şvăbeşte, fii atent, Veronica Porumbacu şi am zis că n-ar fi rău să îl chemăm şi pe, un gest total neinspirat, am avut după aia mari belele, pe preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu, întrucât toţi suntem în pragul schimburilor diplomatice. Asta aşa, în paranteză spus. Domnule, şi într-o zi mă întâlnesc cu el pe strada Doamnei. Spune „Hai să-ţi spun ceva. Ştii că am fost ales membru al CC-ului?” Când am auzit, am nu se înţelege Zic „Bă, să am şi eu un prieten la CC, nu se poate, este ceva fantastic.” Mă duc la… eu plecam în Germania. Era, nu ştiu,  puţin înainte, cu două – trei săptămâni de intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia. Şi atunci a avut loc evenimentul când m-a întrebat doamna nu se înţelege pe cine să chem. Eu când m-am întors am aflat de toată povestea asta, că a fost ales membru în Comitetul Central, nu ştiu ce, pupături… M-a invitat la el acasa, locuia în Balta Albă, într-un fel de garsonieră. Încă nu se mutase în cartierul Primăverii. nu se înţelege spunea că Dumitru Popescu, Dumnezeu îi apreciază foarte mult capodoperele. Zic „Da, aşa o fi.” Şi îi spun „Măi Nicule, tu ştii că te-am propus să vii şi tu în Germania” şi i-am mai spus cu cine. Zice „Iar te lauzi, iar te lauzi.” „Dacă tu zici aşa”, în gândul meu „poate că uită şi nu-i trimite invitaţia şi chiar mă face lăudăros”. Mă, nu trec două – trei zile şi cineva sună la uşă. „Domnule Breban, un plic de la Internationes”, în care îl invită la Târgul de Carte. Începu şi acuma tărăşenia din Cehoslovacia. Na bine, eu m-am dus înainte pentru că, pe lângă târgul de carte, mai eram invitat şi la o întâlnire a traducătorilor, o amplă întâlnire, cu mulţi scriitori din diverse ţări. Şi mă duc, întrucât era atâta lume, veneau în valuri intelectuali din Cehoslovacia. La  Frankfurt nu mai erau locuri la hotel şi ne-au cazat la Darmstadt, un orăşel foarte cochet, pe lângă Frankfurt, de unde făcam cu trenul – veneau din 5 în 5 minute –, făceam 10 minute până la Frankfurt. Era chiar plăcut să vezi peisajul, trenuri elegante şi aşa mai departe. Şi într-o după-masă vin acasă şi mă duc la recepţie şi spun „A mai venit cineva din Cehoslovacia?”, că veneau zilnic. Ei nu mai erau invitaţi, cum veneau erau în pâine. Domnule şi zice „Da, a venit un domn din Cehoslovacia, domnul Breban”. Bă, când am auzit, „Ce număr de cameră?”. „Camera cutare şi cutare şi cutare”. Bat la uşă, veselie mare, când mă vede, îmi spune că uite îmi arată cartea Animale sănătoase sau bolnave, nu mai ştiu exact, spune bolnave, dar oricum erau sănătoase şi îmi propune să mergem la Frankfurt la curve. Am spus „Nu merită, îţi spun eu. Îţi iau banii şi nu faci nimic”. „Nu şi nu şi nu şi nu şi nu şi nu”. Până la urmă m-am lăsat dus de nas şi hai să mergem, în sfârşit… „Na!”, îmi spune, „uite care-i chestia”. Între timp, precizez, i-am făcut tot ce era prieten cu preşedintele lui Internationes, filiala Frankfurt, un om foarte drăguţ. Şi am zis „Domnule, hai să facem şi băiatului ăsta o invitaţie la întâlnirea asta a traducătorilor”, care dura vreo două săptămâni, cu excursie prin Germania, interesant. „Da, domnule”. I-a mai dat vreo 2 – 3.000 de mărci, era o sumă foarte mare. Şi îmi spune „Uite, eu am un unchi bogat în Viena, dă-mi nişte bani, vreau să cumpăr o maşină la, cum se spune astăzi, second hand”. Nu m-a încântat pe mine, că n-am venit să alerg după maşini. Am venit pe la târgul de carte şi mă rog, să văd librării, să mă întâlnesc cu scriitori, dar acuma, mă rog, eram cu Breban în aceeaşi cameră. Şi zice „Uite ce rugăminte am… eu, acuma ştii cine sunt, nu am îmbrăcăminte… eu nu pot cu ţoalele astea ale mele să apar la tribună la cercetări. Trebuie să am un costum sobru. Tu ai gusturi, te rog foarte mult să mă duci să mă îmbraci. Dar să nu îmi iei un fulgarin din ăsta fistichiu ca al tău. Îmi trebuie totul, totul, de la umbrelă, pantofi, tot ce vrei”. Ne-am dus la primul Kaufhaus, i-am cumpărat un costum bleumarin care trebuia puţin aranjat şi urma a doua zi să îl ridicăm, un fulgarin de-ăsta sobru, după aceea umbrelă şi pantofi. Pantofii erau minunaţi. Şi astăzi când văd pantofi cu piele de-asta întoarsă, maronie, îmi amintesc de acel moment sublim, când i-a luat Breban. Na bun, domnule, am ieşit în stradă, s-a descălţat şi-a aruncat pantofii nepingeliţi într-o de-asta de gunoi, într-o pubelă. Şi-a pus pantofii şi ne-am interesat unde e un târg de maşini. Târgu ăsta de maşini era cam departe, dar în direcţia în care, cum să spun, se află astăzi Kaufhaus. Şi-am mers, dom’ne, şi-am mers, mă, nu se mai termina… în sfârşit am ajuns şi când colo, era închis, era sâmbătă. Ne-am întors şi acuma urma să mergem la Târgul de carte. Ca să mergem la Târgul de carte, trebuia să trecem pe sub, cum îi spune, pe sub un pasaj. Era un pasaj uriaş acolo, în centrul Frankfurtului, cu deschideri, foarte elegant şi cu deschideri, ca o rază, aşa. Bulevarduri, câte bulevarduri, bulevardul Schiller, bulevardul Uhland şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Sigur, cu scări rulante, totul elegant. Na şi acuma să mergem la autobuzul care duce la Târgul de carte. Băi, eu vorbind, discutând, uitând, am luat-o greşit. Eu mai fusesem, deci ştiam. Mă, când ajung acolo, zic „Nicule, am greşit. Trebuie să ne întoarcem”. Drumul era destul de lung.” Ne-am întors noi, dar eu vedeam de mai demult că el tot şchioapătă, tot se mai lasă în umbrelă… nu spunea nimic. Dom’ne, şi la un moment dat ajungem la scările rulante care duceau spre autobuzul care îşi avea ţintă Târgul de carte. Şi la un moment dat se opreşte rezemându-se, când i-am spus că am greşit, evident, în umbrelă, şi spune „Ia ascultă-mă” şi ridică umbrela să îmi dea în cap, „pentru asta m-ai adus tu în Germania?” şi mi-arată acolo o băşică minunată. Eu când am văzut asta, zic „Ăsta mă omoară, dă cu umbrela…” „Fii atent, pentru asta m-ai adus tu în Germania?” Păi nu mai ştiam, dom’ne, am amuţit, domnule, vedeam numai stele verzi în faţa ochilor… nu înţelegeam nimic. Adică eu eram de vină că are băşici acolo şi că probabil n-a schimbat ciorapii, ceva nu era în regulă cu pantofii ăia. Mă, când am văzut toată treaba asta, mi-am revenit, mi-am cerut scuze, numai că nu i-am spus „Te rog foarte mult să nu mă baţi”. Şi atunci mergem, în sfârşit, ajungem la autobuz, acolo, foarte frumos, m-am dus, am făcut gălăgie că nu ştiu ce cărţi lipsesc. Cum să spun, la târgurile astea, expoziţiile noastre erau o mizerie. Trebuia să fie Ceauşescu în frunte, mai mult cărţi biologice. Nu era nici cartea lui, e drept, proaspăt apărută… şi când am văzut care-i situaţia, domnule, am ieşit, m-am aranjat să mă despart de el, să merg în altă cameră… m-am despărţit de el. Dom’ne şi mă gândesc şi astăzi, domnule, că pe vremea aceea nu era decât, cum să spun, mare lucru membru al Comitetului Central, dar nu m-am gândit că va ajunge şi academician. Dacă ştiam că va ajunge şi academician, cred că făceam colaps. La câteva zile parcă şi-a cumpărat alţi pantofi, nu ştiu, dar erau foarte frumoşi pantofii… a început să meargă mai bine, iar s-a apropiat de mine, în sfârşit, dar mai eram foarte supărat şi o vreme chiar l-am evitat. Deşi, ţi-am spus, l-am invitat, l-am aranjat să vină cu noi la acea întâlnire a traducătorilor… da’ eu m-am îndepărtat de el… l-am lăsat aşa, nu m-a mai interesat, nu m-am mai apropiat de el. L-am lăsat să facă curte aşa pe o limbă nu se înţelege cu nu ştiu cine şi aşa mai departe. Sigur că e şi o amintire prozaică, o amintire cum să spun, pentru unii tristă, pentru unii hazlie, dar totuşi, dom’ne, mă gândesc că pantofii, dom’ne, ăia erau pantofi de academician … Dumnezeu ştie… Mi-am aminit de nu se înţelege

În sfârşit… asta aşa ca introducere să se ştie cum a început prietenia noastră care a durat foarte multă vreme şi pot să spun că m-a ajutat în multe împrejurări, era generos.