Mihail Avramescu si Petre Stoica 2015
Mihail Avramescu și Petre Stoica: Între De Docta Ignoratia și Laus Stultitiae
Domnului Cornel Ungureanu, blând „arheolog” al operei celor doi
Să vorbești despre Mihail Avramescu (1909-1984) și Petre Stoica (1931-2009) pare , la prima vedere, un demers despre care Mircea Eliade, pe urmele lui Nicolaus Cusanus, ar fi spus că este un soi de coincidentia oppositorum. Cusanus, cel care a fost reperul teologal-filosofic al lui Mihail Avramescu.
Și totuși, există numeroase intersectări sau omonimii ale vieții și operei celor doi intelectuali ce ornează viața intelectuală jimboliană.
În primul rând, ambii sunt, alchimic vorbind, niște „săruri”, așezând laolaltă literatura, gazetăria, demersul spiritual-inițiatic.
Ambii au făcut o altfel de literatură: Avramescu, pentru a ilustra un tip de gratuitate după modelul celei divine (Lilah, jocul gratuit), Petre Stoica pentru a exorciza Realitatea. (Poezia-reportaj: vezi Profesorii de gimnaziu)
Ambii au făcut parte dintr-o generație de aur întemeietoare.
Ambii sunt un soi de animus discret al „șefului de generație”: Avramescu, lui Eliade, Petre Stoica, lui Nichita Stănescu.
Ambii au fost ambasadorii unui reper intelectual: Avramescu l-a tradus pe Guénon, Stoica a adus poezia de limbă germană, cu un reper inconturnabil: Georg Trakl.
Ambii stau sub semnul unui multiplu exil. Avramescu: Tulcea, Văliug, Jimbolia/ Petre Stoica: Bulbucata/Jimbolia. Unde fug pentru a-și regăsi centrul Ființei.
Ambii sunt antimoderniști. Avramescu, tradiționalis/Stoica vede în modernitate Urâtul (C. Ungureanu, homo aestethicus). Un titlu: Timp străvechi și aer dulce
Ambii sunt hilozoiști: Avramescu în virtutea unui viziuni magice, Stoica, în virtutea unei „ipoteze de lucru”: Sufletul obiectelor (1972)
Ambii fac o gazetărie „reparatorie”: Avramescu, în „Democrația” și „Glasul Bisericii”, . Petre Stoica, în „Dreptatea” și „Epoca”. (Pagina a IV-a din Epoca, din 25 septembrie 1991, Elogiul nebuniei, unică în presa românească)
REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ
STRICT SECRET
SEC 16
Ex. nr. ______
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
Dir. III-a.
302/2/MP
Nr. 388123 din 1964
DOSAR NR……………
CĂTRE
Dir. Reg. M.A.I. BANAT. –
BIR. Raional Jimbolia. –
INTRARE
Nr. 1416611
1965 Luna 02 Ziua 25
Trimitem alăturat un material informativ furnizat de sursa noastră „SAȘA” despre unele manifestări ale preotului MIHAI AVRAMESCU. –
LOCTIITOR SEF DIRECTIE
Colonel de securitate
Olimpiu Andrei
SEFUL SERVICIULUI
Lt. Col. de securitate
Toader Dumitru
Redactat: M.P:
Dactilo: I.F.
Nr. exemplare: 2. C.8502 – I.P. „Tiparul”
Relatare
despre preotul Mihai Avramescu
A urmat liceul în Bucureşti, terminîndu-l prin 1928 fiind coleg de clasă cu Emil Boldan actual profesor la Facultatea de Filologie.
Mihai Avramescu urmează cursurile Facultăţii de Filozofie din Bucureşti.
Paralel cu acestea, citeşte mult din doctrinele mistice cele mai diverse cum ar fi Kabala iudaică, budismul indian, coranul turc şi spiritismul contemporan. Ajunge specialist în grafologie, face experienţe de hipnotism… Se spune că era capabil cu puterea gîndului să ridice în poziţie verticală un băţ culcat pe trotuar şi cu privirea sa adoarmă un… pui de găină!
Mihai Avramescu mi-a spus că prin 1932 „dădea semne” de înclinaţie spre Creştinism, ar fi vrut să părăsească religia mozaică […] dar numai ameninţarea tatălui său că se va sinucide l-a determinat să-şi amîne hotărîrea.
În acea epocă a tinereţii sale a avut loc prima căsătorie cu scriitoarea din Craiova cu numele Coca Farago.
Scriitorul umorist Neagu Rădulescu, în romanul „Turnu Babel” îl arată pe Avrameescu venind, sub numele „Ionatan Anonimus”, la un bar unde se strîngeau tinerii scriitori şi unde era asaltat de aceştia ca, prin vrăjile sale, să le umple buzunarele cu … bani, ceea ce el însă nu putea.
În vara anului 1933 are loc la Parcul Carol o mare expoziţie. Ionatan Anonimus – după spusele lui Emil Boldan – îşi deschide acolo o baracă unde făcea demonstraţii de… fakirism.
Terminînd facultatea, nu-şi ia un serviciu stabili ci scrie articole la diferite reviste.
Cunoaşte o evreică, licenţiată în Drept, Renée Gherson. Se pare că tatăl ei era profesor de limba ebraică prin Moldova şi făcea politică cu… Averescu. Mihai Avramescu o încînta cu povestirile sale religioase şi ea va spune „că-i va purta veşnică recunoştinţă pentru că a adus-o la Dumnezeu ”. Se căsătoresc.
În sfîrşit, în 1936 soţii primesc botezul Creştin-Ortodox. Ceremonia are loc la Biserica Visarion din Bucureşti iar naş a lui Avramescu era inginerul Gigurtu, axat pe o poziţie politică filo-germană, care a devenit şeful guvernului din vara 1940 cînd s-a cedat Ardealul de Nord. Rene şi-a schimbat numele în Ana.
Din căsătoria lor a rezultat şase copii. Cel dintîi, mort înainte de încreştinarea părinţilor, a fost de aceştia jelit după cel mai bigot cult iudaic… Ceilalţi cinci, toţi în viaţă, sunt Creştini; un băiat şi patru fete.
„Naşul” Gigurtu, mare proprietar de mine aurifere, îşi plasează de formă finul într-un serviciu în societatea sa „Mica” spre a-i putea da un salariu… Finul nu se omoară cu munca de birou, ci preferă să scrie articole religioase.
Era bun prieten cu Gheorghe Lungulescu care redacta pagina religioasă la ziarul „Universul” şi cu un actor Eugen Stoiceanu, bigot religios şi nu mai puţin cunoscut… homosexual. Prieteşugul dintre ei şi Avramescu se strică în 1938 deoarece acesta publică în cunoscuta revistă „Vremea” un articol în care se îndoieşte despre minunea de la Maglavit!
În epoca antonesciană, toţi evreii – chiar trecuţi la Creştinism – trebuiau să facă „muncă obligatorie”. Cei mai înstăriţi sau „cu pile” depuneau o muncă mai uşoară, făcînd lucrări de statistică pe baza unui recesămînt făcut în acea vreme. Avramescu depunea o asemenea muncă, fiind repartizat la secţia de statistică a cultelor religioase.
După înlăturarea restricţilor rasiale, Avramescu începe din nou să publice articole. Scrie mai ales la revista „Democraţia” condusă de filozoful Anton Dumitriu.
Romancierul evreu I. Peltz, în romanul „Max şi vremea lui” descrie o scenă petrecută prin 1946 care, chiar dacă nu s-a petrecut aevea, totuşi este extrem de caracteristică. Se povesteşte acolo despre o recepţie dată în casa fostului prim-ministru general Rădescu. Iau parte foşti demnitari antonescieni, liberali şi ţărăneşti. Printre ei se află şi rabinul Stein. Acest personaj este real. Avea mari cunoştinţe în domeniul mistic şi ajunsese să influenţeze pe Antonescu şi pe prietenii lui. Deodată, un personaj nou soseşte la recepţie. Cineva îi atrage atenţia lui Stein că acesta îi va lua locul în sînul „societăţii înalte”. Stein întreabă cine este. I se răspunde că este „Iacobescu” (Avramescu) căruia i se pregăteşte o parohie în Bucureşti!
Într-adevăr, Avramescu se înscrie la Facultatea de Teologie. In timpul studiilor, „rivalul” Stein moare. Anton Dumitriu este închis în 1949 pentru nişte matapazlîcuri făcute în calitate de director al unei întreprinderi petroliere naţionalizată. Prin 1950 Mironescu, celălalt bun prieten al lui Avramescu, porneşte pe o linie religioasă tot mai hotărîtă…
Si iată-l pe proaspătul licenţiat în teologie mergînd cu petiţia la Patriarhul Justinian cerînd cu umilinţă ca „restul zilelor” (nu avea decît 40 de ani) „să şi-le trăiască ca preot”. Aşa se face că în ziua de 29 iunie 1951, Avramescu este sfinţit preot mare pompă. Se rostesc discursuri: Episcopul vorbeşte fără retorică, dar noul cleric impresionează întreaga asistenţă!
Este rînduit să slujească într-o Biserică foarte frecventată din Bucureşti, Biserica Albă, împreună cu preoţii de-acolo… Avramescu devine paroh la Bisericuţa Stravopoleos din spatele poştei Centrale… Aici intră în conflict cu dascălul Bisericii. Nu poate ramîne multă vreme.
În sfîrşit, i se găseşte locaşul ideal. Este „Schitul Maicilor”, de pe strada cu acelaşi nume, tot lîngă dealul Arsenalului.
Părintele Avramescu însă nu are prea mare nevoie de oamenii simpli din mahala. In Biserica la care slujea veneau oameni „cu greutate” din toate colţurile Bucureştiului. In fiecare după amiază, casa părintelui era plină de oaspeţi.
Faima lui Avramescu trece hotarele ţării. La radio Londra, un preot refugiat din Romînia îl atacă. La radio Madrid se afirmă că un miliţian l-a rugat pe Avramescu să-i boteze în mare taină copilul; Avramescu a împlinit cererea aceasta dar în ziua următoare solicitantul şi-a pierdut serviciu…
În 1956 Patriarhia se hotărăşte să restaureze Schitul Maicilor şi să facă nişte clădiri în autentic stil romînesc în jurul lui. Drept urmare lui Avramescu i se caută o altă parohie… Pînă la urmă este mutat la Biserica Udricani în plin cartier evreesc. În noua casă continuă să primească lume, dar numai era acea atmosferă patriarhală din cealaltă locuinţă…
Ce lipsește din această delațiune?
În primul rând experiența literară avangardistă, („Bilete de papagal”) și lungul șir de hieronime artistice (Mark Abrams, Jonathan X. Uranus), Mircea Eliade, René Guénon, revista „Memra” (1933-1935), Rugul Aprins, Ivan Kulâghin (Ioan cel Străin), teza despre Kabbala,divorțul, Sabine Gerschon, Tulcea, Văliug, Jimbolia, București, momentul reeaducerii în cultură de către Dl Cornel Ungureanu, postumitatea îngrijită de Mariana Macri.
Opera postumă: Calendarul incediat. Fragmente reziduale disparate din Calendarul incendiat al lui Ierusalimus Unicornus (1999). În 2001, vede lumina tiparului lucrarea intitulată Monolog nocturn despre Suverana Slobozenie a Singurătăţii. În 2004, la Editura Brumar din Timişoara a apărut volumul Comedia Infra-Umană. Fragmente din Eseul poliautobiografic al lui Ierusalim X. Unicornus. În 2005, Editura Compania a tipărit textele de avangardă ale lui Marcel Avramescu, texte semnate Ionathan X. Uranus (Ionathan X. Uranus, În potriva veacului).
Conexiunea cu Mitteleuropa și poezia „retro” — un termen care a circulat în critică și apropo de poezia lui Pillat — a lui Petre Stoica prin sublinierea faptului că „lumea dispărută”, spectrală a copilăriei scriitorului poartă efigiile imperiului Austro-Ungar, târgul bănățean configurându-se ca un spațiu periferic care conservă „valorile imperiale”, „Biedermeierul austriac. (Uitat printre lucruri uitate [antologie de autor], prefață de Cornel Ungureanu, col. Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1997)
Elogiul nebuniei se desprind o serie de semnificaţii ale nebuniei/prostiei:
a. este o forţă nemărginită;
b. se confundă cu plăcerea, care este totuna cu fericirea
c. este naturală (cei care ies din limitele impuse de natură devin nefericiţi);
d. este conştientă de sine (de puterea ei, de manifestările ei);
e. este întrebătoare;
f. este ambivalentă (ex. prostului i se întâmplă să spună lucruri înţelepte; chiar şi mie mi se întâmplă câteodată, când sunt la curte, să mă satur de deşertăciunea şi înfumurarea oamenilor ăstora);
g. este forţa care inversează valorile;
h. exprimă normalitatea existenţei, banalul, obişnuitul, cunoscutul;
i. este în strânsă legatură cu hazardul (ex. Fortunei îi plac neghiobii);
j. are taine nebănuite (nici un muritor nu poate trăi tihnit pe pământ dacă nu mi-a pătruns tainele);
k. oferă numeroase favoruri;
l. este o forţă universală;
m. este prietena speciei umane;
n. se manifestă fără ascunzişuri, fiind atotobservabilă;
o. este omniprezentă:
– în lumea zeilor (ex. de ce rămâne Cupidon mereu copil? Pentru că veşnic nebunatic şi şugubăţ, spune şi face numai prostii);
– în lumea oamenilor (tineri, bătrâni, femei, bărbaţi, vulg, principi, legiuitori, dascăli, teologi, călugări, doctori, etc.);
– în natură (ex. este pe lume vreo vieţuitoare mai fericită şi mai vrednică decât albina?).